Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Italienistul poetician

        de Ioan Lascu

Provocarea indicibilului şi Povara orfanităţii sunt două cărţi marca George Popescu apărute la Editura Aius în 2007. Poet, eseist şi traducător, George Popescu este cunoscut îndeosebi ca italienist specializat în literatura secolelor XIX şi XX, mai cu seamă în poezia peninsulară din respectiva perioadă. Nume ca Giacomo Leopardi, Giuseppe Ungaretti, Salvatore Quasimodo, Eugenio Montale, Umberto Saba, Mario Luzi, Pier Paolo Pasolini sau Andrea Zanzotto, ca şi operele acestora, îi sunt mai mult decât familiare. Aceeaşi aserţiune este valabilă şi în cazul unor critici şi cercetători ai literaturii italiene precum Francesco Flora, Carlo Bo, Giovanni Pascoli, Claudio Scarlati, Mario Specchio, Giani Vattimo. Primul, de pildă, este teoreticianul ermetismului italian, în anii Ž30, lui Francesco Flora, ca şi lui Carlo Bo şi altora nefiindu-le străine nici activitatea şi nici ideile unor Stéphane Mallarmé şi Paul Valéry.

Povara orfanităţii, care este un studiu amplu dedicat poetului Mario Luzi, ne îngăduie să aflăm că Francesco Flora, într-un eseu din 1936, „denunţase” ermetismul, dar mai mulţi reprezentanţi ai noii generaţii îl apărau „prin recul”, astfel că în literatura italiană a momentului avea loc o mişcare contradictorie, necaracteristică pentru alte literaturi europene ale momentului, în sensul că noii veniţi apărau un concept, o direcţie şi o mişcare pe care cei din generaţiile mature o contestau şi, după toate probabilităţile, o considerau depăşită. Pe coama acelui val se găsea şi tânărul Mario Luzi:

„Credinţa comună şi azi în critica literară italiană este aceea că Flora ar fi adevăratul „naş” al mişcării, cu acel studiu ce uza, în titlu, termenul de „poezie ermetică”; cercetând însă cu atenţie dosarul problemei, s-a descoperit că tocmai Carlo Betocchi, colegul puţin mai vârstnic şi prietenul de mai târziu al lui Luzi, în recenziile pe care le consacra, încă din 1934, noilor volume de versuri, introdusese formula şi nu în sens peiorativ, ci dimpotrivă. Astfel, în 1936, făcând un bilanţ al producţiei poetice a anului 1935, Betocchi, sintetizându-şi, cu evidentă referenţialitate la propriile sale recenzii publicate de-a lungul anului, scrie în direcţia instituirii unui program literar în locul celui tradiţionalist, refuzat ca atare: „Din aceste conversaţii, din această comunicare intimă de sentimente ce alcătuiesc unica flacără vie a inteligenţei, din această umanitate poetică ce măsoară şi apasă asupra umanităţii celuilalt, se poate spune că se naşte ţesutul cel mai profitabil din punct de vedere social al poeziei” (op. cit., pp. 47-48).

Aceasta ar fi, pe scurt, povestea revigorării ermetismului italian la mijlocul anilor Ž30, dacă dăm crezare întrutotul spuselor lui George Popescu. Mario Luzi, născut în 1914, va avea însă o lungă şi prodigioasă evoluţie, iar tangenta la ermetism va fi puţin dezavuată ulterior, din pricina rafinamentului „împins spre o pură decantare lirică, trimiţând la o preţiozitate formală exacerbată”. Surprinzător poate, dar acestea sunt şi trăsăturile mai generale ale ermetismului italian. Nu pare însă deloc surprinzător faptul că Luzi s-a disociat de versurile din volumele de tinereţe, socotindu-le „superflue şi dezorientate”, „manierate şi vicioase.” Tocmai această dezorientare avea să ia sfârşit în curând, fiindcă tânărul poet, aflat pe atunci în căutarea propriei identităţi, se va regăsi în pietas şi caritas (o influenţă mai îndepărtată venind din partea mamei sale), sau, un pic altfel spus, în ceea ce George Popescu numeşte „o poetică a pietăţii pauline”. Sigur că gândirea şi literatura luziană (să zicem dimpreună cu G. Popescu) a ultimilor ani dintre cele două războaie este marcată şi de prezenţa răului, de responsabilitatea insuficient de combativă în raport cu acesta şi de angoasa care precede, subtil premonitoriu, un dezastru de proporţii incalculabile, stări asemănătoare cu acelea care i-au bântuit şi pe unii din contemporanii lui Mario Luzi, nimeni alţii decât existenţialiştii francezi, în ajunul celui de al doilea război mondial. Autorul studiului vorbeşte apoi de nişte „temeiuri invizibile” ale gândirii şi creaţiei lui Mario Luzi, a căror căutare est denumită chiar de poet „o călătorie de recunoaştere în multiplu”, „adică de tot ceea ce îi poate fi prezent spiritului chiar dacă nu e prezent temporal şi spaţial, adică amintiri, imaginaţii, vise ori chiar manifestări ale trăitului ce sunt date pe neaşteptate şi care sunt recolegate ori se încearcă să fie recolegate într-un discurs” (op. cit., pp. 41-42). Alte „probleme”, „temeiuri” sau teme ale poeziei şi articolelor lui Luzi ar fi, după George Popescu, fericirea şi dreptatea „în istorie ca şi în destinul uman”, dar şi etica de extracţie creştină prin filiera Apostolului Pavel. Mergând ascendent pe aceste coordonate, el a ajuns sa fie recunoscut aproape de toată lumea, în 1978, drept cel mai de seamă poet italian în viaţă.

Pe deasupra, Mario Luzi este şi autorul unei respectabile opere eseistice, în care, între altele, este preocupat învederat de „naturaleţea poetului” (titlu dat şi unei cunoscute culegeri de eseuri), naturaleţe echivalată (şi) de George Popescu cu o „probă poietică a labirintului”. Alt volum, Infernul şi limbul, reuneşte eseuri mai apropiate de teoretizare, unele din ele oferind „veritabile chei hermeneutice” pentru interpretarea şi receptarea poeziei luziene. Bucurându-se, spre deosebire de alţi mari poeţi italieni precum Ungaretti, Montale sau Quasimido, de o receptare favorabilă a poeziei, Mario Luzi a ajuns nonagenar demonstrând, prin operă şi existenţă, ce înseamn㠄poezia ca viaţă”, de altminteri o vie preocupare a sa şi generaţiei sale încă din anii Ž30. Jonglând poate cu propriul destin, el s-a complăcut, cu voluptate chiar, în ultimii ani ai senectuţii în ceea ce s-a numit un „anonimat clamoros”, încercând „trăirea uitării”, aşa cum suna parcă una din profeţiile lui din anii tinereţii. În orice caz, Luzi rămâne unul din poeţii europeni de prim rang ai secolului al XX-lea.

În cealaltă carte publicată anul trecut la Aius, ne gândim la Provocarea indicibilului, George Popescu inserează, de asemenea, un studiu pe tema Mario Luzi, studiu reluat întocmai în Povara orfanităţii, unde a devenit unul din capitole – este vorba de cel intitulat Temeiuri vizibile sau Viaţa ca literatură. În această a doua carte, George Popescu se mai ocupă şi de Giacomo Leopardi (Infinitul ca mimesis al morţii), Eugenio Montale (Suspendarea „reprezentării”), Pier Paolo Pasolini (Visul unui centaur sau poetica corpului viu) şi Andrea Zanzotto (Divina mimesis). În prefaţă autorul ne pune în temă motivând apariţia volumului:

„Studiile pe care le-am inclus în acest volum sunt efecte ale unor lecturi-analize, cu asumat caracter proiectiv, recurente prin ani, ale poeţilor de care autorul s-a simţit şi se simte intim legat şi prin operele cărora tentează să articuleze un discurs meta-poetic propunând un parcurs al poeticii italiene de la Leopardi la Mario Luzi.” (op. cit., p. 16).

Despre Giacomo Leopardi, un model pentru destui poeţi italieni ai ultimului secol, G. Popescu crede că îşi descoperă forţa în „conştiinţa critică a poeticului [ce] pare să fie miezul de foc al discursului leopardian care atrage şi subjugă atenţia poeţilor din primele decenii ale secolului XX şi de mai târziu; relaţia cu poezia, una intimă, asumată în dimensiune ontologică, liminară, ca o aventură agonală a fiinţei, este simptomul suveran al leopardismului…” (op. cit., p. 20).

Opera relativ săracă în titluri a lui Eugenio Montale, însă de o densitate şi de o originalitate poetică greu contestabile, poartă amprenta unui scriitor (Montale s-a afirmat şi pe tărâmul eseisticii) aflat necontenit în căutarea unei „identităţi proprii”, a „altei imanenţe”, drept pentru care el este „un experimentator, un inovator”. În plus, cercetătorul este înclinat să cread㠄că autorul Furtunii a fost tot timpul nu doar un spirit poetic lucid, dar şi posesorul unei conştiinţe poietice, fie şi dacă luăm act de travaliul depus asupra unor poeme, cum reiese din propriile note de la unele dintre ele şi, mai ales, din corespondenţa sa…” (pp. 41-50).

Cele două volume de studii semnate de George Popescu îşi justifică utilitatea prin completarea cercetărilor de italienistică, nu foarte ample în ţara noastră, iar tenacitatea şi consecvenţa universitarului craiovean în această direcţie sunt lăudabile. Eforturile de a construi demonstraţii pertinente şi adecvarea stilului critic la obiectul de studiu îi reuşesc, de asemenea, lui George Popescu mai mult decât în alte scrieri anterioare. Totuşi ele nu sunt pe de-a întregul ferite de o anumită uscăciune care îl urmăreşte pe G. Popescu în ansamblul meta-literaturii pe care a scris-o despre mulţi autori italieni şi români moderni şi contemporani.

© 2007 Revista Ramuri